Modernizarea statului român, eterna restanță a guvernărilor de după 1990

Tranziția de la comunism la capitalism trebuia însoțită de o nouă fază a modernizării statului. La noi, în mod paradoxal, nu s-a întâmplat. Statul român modern a fost în cea mai mare măsură creat de comuniști, fără false bufeuri și ochi dați peste cap. Înainte de comunism, România, ca stat național unitar, era în proporție de 85% parte a civilizației agrare răsăritene, nicidecum un stat european modern, chiar dacă se mai plimbau elitele și Badea Cîrțan pe la Paris, Viena și Roma, iar Bucureștiul se auto-intitula ”micul Paris”. Statul român a rămas astăzi, în mare parte, în stadiul în care l-au adus comuniștii: instituții, infrastructură, organizare administrativ-teritorială, clădiri de patrimoniu, sisteme vitale de energie, utilități publice, școli, spitale etc. Modernizările ulterioare le numeri pe degete și au fost foarte lente. Cu greu în România se mai pot construi mega-structuri: zeci de ani au fost necesari pentru o autostradă, o linie de metrou, de căi-ferate, pentru reformă administrativă sau școlară. Nu s-au construit instituții culturale, s-au degradat clădirile de patrimoniu până la ruină, se vor prăbuși, pe lângă industriile vechi, inclusiv centralele energetice existente, Porțile de Fier, Cernavodă ș.a. De ce? Pentru că statul român nu mai are anvergura să poată construi și întreține astfel de lucrări.

Poate de aceea, în mentalul multor compatrioți, statul român este încă asociat cu comunismul, iar bugetarii, puși la grămadă, sunt priviți ca o masă amorfă care se opune modernizării. Deși, cauza principală pentru care nu s-a modernizat statul o constituie neo-colonialismul, devalizarea activelor statului, căpușarea sa de către grupurile de potențați interni, proveniți din vechea nomenclatură de partid și din Securitate, de urmașii acestora, precum și de marii rechini ai piețelor globale. Corupția este și a fost o marotă, dar așa-zisa anti-corupție nu a avut niciodată intenția de a elimina corupția, drept dovadă că doar tangențial campania a lovit în grupurile de interese din zona subterană a statului și nu a lovit deloc în marea corupție a marelui capital. Misiunea anti-corupției a fost doar de a controla politicul, pentru a-l aduce pe direcția dorită de noii coloniști.

Am ajuns, după mai multe guvernări, ca în loc de reconstrucție, soluția disputată, fără a fi asumată deschis, să fie aceea de dizolvare a statului. Aderarea la Uniunea Europeană a fost privită dinspre o largă parte a societății, inclusiv de elite, ca o modalitate de evadare, fie că discutăm de evadare în mod direct, prin migrație, peste 25% din populația activă alegând să plece din țară, fie indirect, din prisma cedării răspunderii, la început parțial, prin cedarea parțială de suveranitate către UE și, într-un final, total, prin îmbrățișarea ideii de uniune politică la nivel european, a imperialismului european.

Problemele interne, așa cum sunt puse de actualul guvern, sunt reale: sustenabilitatea sistemului public de pensii, acum și în viitor, sustenabilitatea datoriei publice, sustenabilitatea sistemului de sănătate publică, factorii de creștere și competitivitate, infrastructura, în special. Modul, însă, cum sunt tratate, prin excluderea și diminuarea statului, alocarea bugetului de stat cu prioritate către companii (și cu asterisc, instituțiilor de forță), nu vizează deloc modernizarea statului, ci dizolvarea sa. Nu este sarcina sectorului privat să se ocupe de dezvoltare economică și socială, este sarcina statului. Autoritățile continuă să evadeze și prin urmare, românii vor continua să evadeze. Fără personal calificat, nici companiile nu vor mai găsi teren fertil să se dezvolte. Este un cerc vicios în care ne aruncă stagnarea veniturilor și măsurile de austeritate. Fuga de modernizare nu va duce la modernizare, nicidecum. Iar, căutarea de vinovați este o simplă vânătoare de vrăjitoare. Nu bugetarii, luați la grămadă, sunt vinovați de întârzierea modernizării. Tot cu ei ar trebui lucrat pentru a moderniza statul, pentru că alții mai buni nu sunt. Prin stat modern nu se înțelege instituții de forță, de securitate și armată. Întărirea acestora până la sufocarea societății este caracteristică statului totalitar, nicidecum unui stat liberal modern.

30 de ani de la Revoluție, un bilanț îngrijorător

După 30 de ani de la Revoluție, singura confirmare este că şi-au luat țara înapoi cei care au fost tot timpul la putere. O diversiune.

In rest, am avut parte doar de surogate, fără un proiect de țară, fără o grijă pentru cetățean, pentru tineri, pentru muncitori, pentru profesionişti sau pentru bătrâni. O țară vândută pe bucăți, hărțuită şi vânată din toate părțile, in care singurul proiect realizabil a depins de globalizare şi europenizare, aglutinarea într-un sos universal din care să nu se înțeleagă nimic şi care să nu ne mai expună vreunui risc, prin simpla uniformizare. Un proiect de dezrădăcinare, de fugă individuală sau de creare a insulelor urbane, în care fiecare se luptă doar pentru el, nu are un scop, exceptându-l pe cel material, nu are o identitate, un viitor, dar ştie şi e fericit că a scos capul undeva. Unde anume? Intr-o țară ca afară? Să fim serioşi. Oameni care se mint şi ne mint in continuare că e bine.

30 de ani de când a fost ucis cel care astăzi este preferat încă în toate sondajele de opinie care apreciază cel mai bun preşedinte al României. Și asta pentru că Ceauşescu a lăsat urme în societatea românească pe care toți ceilalți de după nu au reuşit să le şteargă cu totul. Dar şi pentru că ei înşişi nu au reuşit să lase propriile lor amprentele, decât foarte slabe. Unii pentru că n-au ştiut, unii pentru că n-au putut, iar alții pentru că au condus cu ură. O ură care ne macină şi astăzi, pentru care plătim ceas de ceas, an după an. În ’89, românii au strigat pentru libertate, împotriva lui Ceauşescu. Astăzi, mulți români nu mai gustă sentimentul libertății, pentru că libertatea care li se oferă e amară, plină de fiere.

A fost sau n-a fost revoluție, astăzi contează mai puțin. În numele celor care şi-au dat viața atunci, însă, Revoluția şi Libertatea meritau cultivate şi păstrate. Ceea ce contează e că nu reuşim să mai fim o națiune. Nu reuşim să ne adunăm în jurul unui proiect de țară şi al unui consens. Și asta pentru că scala valorilor este răsturnată, sunt promovați în funcții înalte idioții cu tupeu. La acest lucru nu ajută nici capitalismul, de care noi nu am avut parte, capital au avut doar cei care au devalizat statul de avuția lui, era firesc. Dar, ce s-a făcut cu el, unde a ajuns acel capital? S-a tocat aproape tot, pentru că atât au ştiut ei, să plătească taxe de protecție şi să toace bani fără folos. Dar şi pentru că, în ciuda aparenței democrației, ne conduc structuri care nu sunt controlate democratic, ne conduc indivizi care au agende personale sau străine de interesele românilor. Fără un țel comun, nu putem creşte nici în competitivitate economică, nu putem avea o politică externă coerentă şi care să atragă avantaje economice, nu putem câştiga nici încrederea partenerilor, nici respectul rivalilor.

In aceşti 30 de ani, lumea s-a schimbat. Globalizarea, sub impactul tehnologiei şi al modelului neoliberal, a creat noi premise şi noi provocări. Interdependențele între state sunt mult mai accentuate, fluxurile şi vitezele de transfer de comerț, investiții, capital şi date cresc. Națiunile însă nu au murit, cele puternice îşi impun propriile modele şi propriile ambiții de putere asupra altora, pentru că aşa este rostul de când e lumea. Toate marile puteri, globale sau regionale, îşi susțin propriile companii. Expansiunii coloniale prin forța militară şi comercială a marilor imperii i-a luat locul expansiunea neocolonială a marelui capital, uneori privat, alteori de stat, dar nu întrutotul rupt de legăturile sale statale. Nu trăim într-o lume ideală şi oricât ne-am dori, nu o putem răzbi de unii singuri. E mai bine să ai aliați decât să nu îi ai. Uniunea Europeană este astăzi o structură organizată pe model neoliberal, în care cei puternici, actori globali, statali, financiar- bancari, companii, dictează mersul. Înainte nu a fost aşa, dar aceasta e realitatea zilei. Dintr-un proiect win-win, a ajuns un joc cu sumă nulă, unii câştigă, alții pierd. România trebuie să lupte să îşi atragă avantaje pentru ea. Iar noi trimitem acolo fie nulități, fie indivizi pregătiți pentru o luptă care nu e a noastră, pentru un interes globalist. De ce ne trebuie apărarea interesului național, suveran? Pentru că odată cu cedarea unei părți din suveranitate, s-au pierdut şi pârghii de coeziune socială, de politică economică şi comercială. Iar globalizarea a creat şi pierzători de care nu se mai îngrijeşte nimeni: muncitori, pensionari, oameni care se agață de venituri de la o lună la alta şi pe care stânga social-democrată i-a trădat, cuplându-se la rândul ei la binefacerile aduse de marele capital. Cei năpăstuiți de dezindustrializare sau relocalizare, stagnarea veniturilor, migrație îşi caută sprijin în comunități şi în națiuni. De aceea, vedem o transmutare a electoratului tradițional de stânga, către dreapta conservatoare sau naționalistă, care câştigă tot mai mult teren şi care va dicta inclusiv forma de viitor a Uniunii Europene.

Creşterea inegalităților, pierderea unor piețe şi a unor industrii au creat o presiune asupra forței de muncă. In România, cu atât mai mult, venind după o perioadă de tranziție care a însemnat dezindustrializare, privatizare , restructurare, cu toate neajunsurile cauzate de hiperinflație, austeritate, stagnarea dezvoltării, demantelarea şi devalizarea statului.
Mare parte din forța de muncă a ales să muncescă in vestul Europei, pe salarii net mai mari decât ar fi putut s-o facă în țară. Deschiderea oferită de UE a prilejuit acest lucru. Pierderea structurală este totuşi imensă. Practic, în loc să se reducă decalajele regionale şi sociale, acestea se măresc. Nu poți avea convergență economică cu țările dezvoltate doar producând mult la o valoare adăugată mică şi cu un cost redus al forței de muncă. Chit că se produc pe lanțurile globale de valoare sau că se exportă materii prime sau produse finite. Importul de bunuri intermediare şi de produse de consum depăşeşte valoarea exporturilor, acumulând treptat datorii în creştere, publice şi private. Investițiile în inovare, în tehnologie şi cercetare-dezvoltare, atât publică cât şi privată, au ajuns la minime istorice şi asta spune tot. Cum am putea altfel să fim competitivi, să producem mai mult? Tot prin costul forței de muncă? E o iluzie. A patra revoluție industrială va face ca țările avansate să depăşească la competitivitate țările care se bazează pe costul forței de muncă, inclusiv în sectoarele low tech. Or, un salt calitativ al producției industriale, al construirii infrastructurii, al atragerii de tehnologie avansată nu se poate face in lipsa de personal calificat, de medici, profesori sau ingineri. Migrația forței de muncă este un dezastru pentru dezvoltarea României, în ciuda realizărilor în plan personal a celor plecați şi în ciuda remiterilor din veniturile realizate, dar care se vor subția în timp.

Avem, aşadar, un tablou mai degrabă pesimist decât optimist la 30 de ani de la Revoluție. Statul român nu mai are azi pârghii numeroase la dispoziție ca să mențină sau să refacă nişte echilibre demografice, sociale sau economice. Ca atare, recurge la a strânge cureaua celor rămaşi şi mizând pe o carte perdantă a neoliberalismului globalist. Nu o poate face însă pe cale democratică şi de aceea avem parte de mascarada politică pe care o vedem şi o trăim. După 30 ani, rămânem datori nu cu răspunsuri, nu cu atitudini revanşarde şi vânătoare de vrăjitoare, ci să arătăm că moartea celor căzuți pentru libertate a meritat întrutotul.

Catedrala Notre-Dame din Paris poate fi redată credinței

Notre-Dame, 15 aprilie 2019, photo REUTERS/Benoit Tessier

În 2012, s-a întâmplat să mă nimeresc la slujba de Înviere (a Paştilor catolice) ținută chiar în catedrala Notre-Dame din Paris. In ziua respectivă, a fost prima şi singura dată când am vizitat catedrala şi am fost impresionat de măreția şi frumusețea ei. Spre surprinderea mea, atunci, la slujba de Înviere din catedrală erau mai mult turişti, ca şi mine, şi catedrala era cam pe jumătate goală.

Francezii îşi amintesc zilele acestea de Notre-Dame, când, din păcate, a fost mistuită de flăcări. Nu este o observație nefondată constatarea că societatea occidentală L-a înlocuit, treptat, pe Dumnezeu cu mercantilismul. Aproape tot ceea ce facem este dintr-un egoism exacerbat, învârtindu-ne în jurul banului, fie că e transpus în bunuri materiale, comerț sau servicii de turism.

Desigur, mistuirea în flăcări a catedralei este o pierdere pentru umanitate. Felul în care fiecare resimte pierderea diferă după înțelegerea fiecăruia. Nu putem însă relativiza sensul catedralei. Ea a fost şi a rămas peste secole o Casă a Domnului. Este un spațiu al credinței în Dumnezeu şi în Hristos. Iisus Hristos i-a spus lui Petru: ”-Și Eu îți spun: Tu eşti Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Matei, 16:18) Iisus nu a spus că va face un ”patrimoniu universal”, nu a spus că va face un ”monument gotic” sau un ”obiectiv turistic”, sintagme folosite astăzi de oficialitățile statului care s-au adresat publicului în urma tragediei, precum președintele Macron, dar și referirea în presa internațională. Iar adevărul este că dacă nu era această credință a oamenilor, catedrala nu ar fi existat, nici la 1275 și implicit, nici în 2019. Arderea unei catedrale mărețe, simbol pentru Europa, este mai întâi de toate o pierdere a lumii creştine, nu doar catolice, abia apoi este o pierdere a culturii universale.

Dar, focul e şi un simbol purificator. Pentru o societate care s-a îndepărtat treptat de biserică, de riturile religioase şi implicit de Dumnezeu, focul poate însemna trezirea sufletelor, pentru a reîncepe a-L căuta pe Hristos acolo unde este Casa Lui. Dacă nu Îl căutăm în biserică, atunci cu greu Îl putem găsi în sufletele care zburdă rebel în căutarea prezentului continuu. El este și în suflet, negreşit, dar în biserică avem o legatură, un mijlocitor al credinței, pentru a purta o luptă pe care în necredința si neştiința noastră nu suntem pregătiți a o purta.

Societatea occidentală se găsește într-un moment de răscruce astăzi, nu doar îndepărtarea de religie, dar chiar sensul civilizației la baza căreia a stat și credința în Hristos, este unul disputat. Nemaivorbind de căutările de noi modele economice, obositoarele crize, provocările globale și încercările nebuloase de definire, cel puțin în Europa, a unui nou contract social. Biserica, sigur, se poate reconstrui, fizic, tot ce e făcut de om este supus eroziunii și distrugerii, dar poate fi refăcut. Societatea și ea poate renaşte, dar credința, legătura cu ceea ce este dincolo de om, e imposibil de înlocuit. De aceea, nu e suficient să aloci fonduri publice, să primești donațiile celor bogați și să te uiți la viitor privind spre trecut ca la un muzeu. Pentru a putea renaște, societatea occidentală are nevoie să se uite înapoi ca să vadă ce a făcut bine, dar și unde a greşit şi să poată reconstrui cu credință. Pentru asta, e nevoie de multă introspecție, pace și înțelepciune. Mai are, oare, Occidentul vitalitatea, energia și mai ales dorința de a face toate astea?

Apoi, vine intuitiv și întrebarea care ne roade: noi, românii, unde suntem, ce vrem?
Și, ca fapt divers, dar tot în plan simbolic, realizăm semnificația acestei epoci și că, în ciuda vicisitudinilor ei, dar și a opoziției dinspre o parte a societății, la Bucureşti, se înalță cu voia Domnului Catedrala Mântuirii Neamului. Nu pot decât să sper că va fi la fel de maiestuoasă, că va dăinui peste secole ca şi Notre-Dame din Paris, păstrând mai vie credința în Hristos şi nu doar imaginea capacității omului de a crea ceva ce este deasupra condiției lui vremelnice în această lume.

Despre hidrele care separă azi România (IV)

Paradoxal, ceea ce i se întâmplă României în ultimii ani poate fi şi un lucru bun. Dezvăluirea – sau nu ştiu cum să zic ca să nu sune a conspiratită – descoperirea hidrelor care au capturat de sus în jos, dar şi din interior, pe orizontală, instituțiile statului, reprezintă un lucru bun care se putea întâmpla. Evident, nu este meritul niciunui partid politic sau al vreunui lider de partid în asta, nu câştigă nicio tabără, fie că e a lui Dragnea, a lui Ponta, Ghiță sau tabăra lui Băsescu, Iohannis sau Coldea, Kovesi, ei sunt expuşi, încrederea în ei este zero, de te întrebi pe cine naiba să mai alegi. Este o consecință a unui joc politic care se întâmplă la scară mult mai mare, dar care cuprinde şi țara noastră, un joc în urma căruia au început să cadă măşti, să se spargă oglinzi şi să se dărâme castele de nisip. (Stiu ce gândiți: că Trump e la originea acestor transformări. Nu ştiu, nu contează, oricum, dacā nu era el, era altul, e un proces istoric, psihoistoric, a la Hari Seldon, matematic se întâmpla.) E semnificativ acest lucru pentru că numai astfel ne puteam redescoperi o identitate după Revoluție, fără ascunzişuri, fără măşti false şi fără prejudecăți, noi nemiaştiind cine suntem, de la acel moment. Am fost ba comunişti, ba golani, ba daci liberi, ba legionari, ba ciumpalaci fără dinți, ba fascişti antisemiți, ba ortodocşi, unii pro-ruşi, alții pro-americani, moldoveni, olteni, am devenit europeni, brusc am devenit cei mai europeni, aproape toți, noi nici nu ştiam că suntem europeni, am aflat de la televizor ca ăia din Las Fierbinți. De toate am fost, am trecut prin tot felul de identități, numai a fi români nu prea am mai înțeles ce-nseamnă, doar că se flutura steagul şi trecea parada militară de 1 decembrie, atât.

De atunci, s-au întâmplat multe lucruri, s-au scris şi s-au rescris noi identități, dar şi multe minciuni, zidite pe foarte multe iluzii.
Una dintre ele este aceea că Uniunea Europeană este spațiul creat de nişte băieți buni şi deştepți pentru ca tuturor să ne fie bine. Şi că, odată ajunşi acolo, e cu de la sine o împlinire totală. O iluzie. Băieții poate că au fost deştepți, dar ce a urmat, vai de capul celor care au urmat. Mulți au găsit în UE un refugiu (nu întâmplător statistica demografică ne compară la capitolul migrație cu refugiații sirieni), da, ca refugiu economic a fost. Unii, foarte puțini, au folosit-o ca oportunitate de carieră, însemnând un nivel superior de educație şi calificare, nu doar de profesare, dar şi de profesare. Tot foarte puțini au folosit-o pentru a-şi întemeia familia în spațiul comunitar. Pentru cei mai mulți români însă, UE a rămas un spațiu necunoscut, deci un vis. Ei bine, loviturile primite în ultimul timp ne-au arătat o față absolut hidoasă a instituțiilor europene, una pe care efectiv nimeni n-ar fi dorit sau n-ar fi putut s-o vadă şi de la care încrederea construită pe percepții nu mai poate rezista în fața evidenței: aceea că jocurile politice, interesele economice oligarhice, mafiote chiar, nu țin cont de principii şi valori. Am văzut cum voci precum Macovei, Preda, pot fi impuse în leadershipul european şi să joace împotriva intereselor economice şi politice ale României. OK, europeniştii vor zice, “c’mon, am intrat în zona de reguli, elite, spațiu de valori, libertăți şi noi, ca de la țară, cu bocancii plini de noroi voiam direct în sufragerie. Să ne facem întâi ordine în curte şi dup-aia”…Băi, nu-i aşa. După ce că ai vândut iluzii la un popor amărât, de i-ai zis să mănânce cozonac dacă n-are pâine, îl mai calci şi pe bătături, îi zici n-are voie aia, nu aia, nu Schengen, MCV, ciuma roşie, securisme şi băsisme à la Macovei, că n-au fost altceva, să fim serioşi, nu a inventat UE MCV special pentru România, ci noi, ai noştri le-au inventat, ca să arate că doar o elită, respectiv “aia” pură şi curată, “dă dreapta”, poate fi acolo în miezul problemei şi că UE nu e pentru pulime, care poate munci şi pe doi lei. Ei au transformat România în țara muncii ieftine, fără demnitate, grajdul Europei, unde vărsăm toate lăturile. (Aici aveam câteva cuvinte de dulce adresate elitei, dar, să nu urâm, nimeni nu e perfect) Țara asta are nişte elite care nu reuşesc nici să traverseze strada, că li se lipeşte guma de mestecat de talpă. Pur şi simplu, ți-e ruşine cu ele. Cu câteva excepții, foarte puține, se ştiu ei.

In plan intern, jocurile de putere au dezvăluit unei mase tot mai largi a populației încrengăturile existente, nu din statul paralel (o denumire cosmetizată, de marketing politic, de altfel), ci a statului subteran, a aceluiaşi stat care a funcționat nestingherit tot timpul, dar nevăzut, obscur, ascuns până acum ochiului publicului, care s-a prefăcut, a mai tras o reuniune la nivel înalt, un bal, un show de prost gust, s-a mai arătat pe diverse fețe, ca într-o sală cu oglinzi, stat care se întinde transpartinic din zona serviciilor de informații, instituții publice, presă, ONG-uri, justiție, mediu de afaceri şi bănci, cu scopul menținerii pârghiilor de putere. Dar, şi am văzut acest dar, acest stat nu se mai află la comandă și control. Si asta pentru că interesele de putere venite din exterior, Germania, Franța, UE, SUA, Israel, Rusia, corporații transnaționale, toate au colportat asupra diverselor facțiuni, unele mai în putere ca altele, unele mai înfipte, altele mai rebele, astfel încât aici s-a creat un mic război mondial, mai rece, dar nu neapărat. Si ceea ce vedem acum este de fapt o prăbuşire necontrolată a acestui stat şi ce mai rămâne din el. Desigur, vulturii stau grămadă să prindă din hoit şi aici ajungem la partea tristă a lucrurilor, nu ştiu cât de dătătoare de speranță (ştiți că atunci când toate relele ies din cutia Pandorei, mai rămâne numai speranța): nemaiavând un stat sau statul fiind prea slab, nu mai poți vorbi de drepturi şi libertăți garantate. Acestea nu sunt un dat, UE nu ni le poate garanta, pentru că UE este mai degrabă o căruță fără cai şi vizitiu acuma, nu ştie încotro se-ndreaptă. Cum nu poate garanta nici NATO şi nici o altă alianță sau organizație suprastatală, câtă vreme nu ai un contract social scris în acest fel. Organizațiile suprastatale nu sunt contracte sociale, sunt acorduri internaționale, ele au un scop şi un obiect, dar doar în măsura în care statul semnatar există şi funcționează. Asta e valabil şi la ONU cu Declarația universală a drepturilor omului. Or, România este pe poziție de avarii. De ce? Vedem cum sunt încălcate fără scrupule legi, norme constituționale, practici juridice şi instituții ale statului care nu mai au nicio însemnătate: astăzi se dau legi şi ordonanțe de guvern care mâine sunt călcate în picioare, vedem cum statul nu mai are pârghii să răspundă la presiuni economice ale organizațiilor şi persoanelor juridice care funcționează pe teritoriul acestei țări, nici măcar pentru a proteja resursele minerale, pădurile, rezervațiile naturale sau rezerva de aur, nu mai poate genera, urmări sau duce până la capăt investiții de mare anvergură, de infrastructură şi tot ce mai avem nevoie pentru a funcționa ca societate. E PSD de vină pentru toate? Asta ar fi răspunsul cel mai la îndemână, pueril şi evident, greşit. Că doar n-o să facă PSD ca vrăjitoarea Samantha să bată din palme şi să ridice poduri, păduri şi autostrăzi, acolo unde zeci de ani statul transformat într-unul nefuncțional nu a putut face, moment la care s-a ajuns, desigur, şi cu larga contribuție a PSD. Evident că în tot acest declin, nu ştiu cine ar mai putea repara ceva. Armata, Biserica? Mno, e bine să fie consolidate, puternice, dar ne trebuie un stat modern adaptat la vremurile noastre şi ambițiile de civilizație. Anticorupția. Anticorupția e o ideologie, o pârghie de control politic şi un amănunt neconstructiv pentru stadiul în care ne aflăm. Putem judeca şi singuri şi vedem că cei care o țin langa cu anticorupția nu au de altfel niciun plan, niciun proiect de viitor pentru România. Dacă proiectul poate fi un libertarianism dus la extrem, în care cedăm totul mâinii invizibile şi fiecare după posibilități, asta e altceva, dar numai stat, nu.

Deci, deşi nu am motive să fiu optimist, e clar că, după ce toate aceste lucruri ce țin de stat se vor degrada, iar ceea ce urmează este suprimarea drepturilor şi libertăților noastre, totuşi, faptul că au fost expuse pe larg procesele şi au fost expuşi pe față actorii, asta înseamnă că, de undeva, poate veni Speranța.

Doamne-ajută!

Chestiunea cu autostrăzi

Dezbaterea despre necesitatea sau oportunitatea construirii de autostrăzi în România este una veche. De multe ori, subiectul a fost deschis în scop pur electoral, după care a fost îngropat de guvernele ce s-au succedat la putere, fie din rațiuni economice, fie pentru că prevalau alte interese de grup sau de moment.
Prin aceste rânduri, nu doresc să pun la îndoială politica de dezvoltare economică axată pe construcția de autostrăzi, ci doar să punctez câteva aspecte pe care le consider importante cu privire la acest subiect.

Avem exemple destule că a avea o autostradă şi acces pentru firme și populație nu este suficient pentru creșterea coeziunii şi dezvoltare. Oraşele Călăraşi şi Slobozia (si împrejurimi) se află în preajma A2, acest lucru nu le-a ajutat însă să se dezvolte mai mult decât erau în perioada comunistă, când nu era autostradă. Pentru altele, desigur, efectele au fost sau ar fi pozitive, mă gândesc la Cluj-Napoca, Piteşti sau Braşov. Avem exemple externe, Grecia a construit autostrăzi cam pe tot cuprinsul țării, majoritatea cu fonduri europene. Nu a reuşit să crească suficient de mult, astfel încât să asigure convergența reală cu Europa de Vest. Italia este un alt exemplu, decalajele nord-sud se mențin, deşi nu duce lipsă de autostrăzi.
Ce vreau să arăt cu aceste exemple este că discutăm de un complex de factori care face ca unele modele de dezvoltare să funcționeze într-o parte şi în alta, nu. Nu pot da verdicte, dar este clar de pildă că modelul policentric de dezvoltare, preponderent in Vestul Europei, are mai puțin succes în țările periferice, Europa de Est sau de Sud. 

De aceea, e necesar un plan integrat de dezvoltare, adaptat la realitățile noastre, naționale sau locale, care să implice mediul de afaceri şi comunitățile locale. Coeziunea nu apare de la sine. Desigur, izolarea nu este o soluție şi ăsta e rolul guvernelor, al politicilor economice să facă integrarea economică şi socială posibilă. Tine de guvernare doar într-o oarecare măsură. Ține în egală măsură şi de antreprenoriat, de prevalența unui anumit tip de capital şi de cultura de business şi nu numai a regiunii noastre.
Pledoaria mea nu este împotriva autostrăzilor, susțin că o autostradă care să lege Moldova de exemplu, de vestul sau sudul țării constituie o prioritate națională. Va ajuta însă? Nu poate nimeni garanta şi cu atât mai puțin cu cât nu avem studii de impact.

Așadar, consider că trebuie ținut cont de următoarele aspecte:
1. Rațiunea pentru care se fac autostrăzi e una economică, nu socială, nu politică, nici tehnică. Fiind una economică, ea trebuie să aibă în vedere indicatori de performanță, de eficiență (de genul, câți Gigei se dau zilnic pe autostradā? Produc ceva acei Gigei, comerț, turism sau sunt pe un lanț de valoare adăugată? Dacă da, cât produc, ce rămâne în țară? Şi tot aşa…) Deci, implicit, vorbim de indicatori de dezvoltare. Ca atare, planul de realizare de autostrăzi trebuie musai însoțit de unul de dezvoltare regională/națională. Nu trasăm autostrăzi pentru că vrea un Gigel să se dea din bătătură cu BMW-ul până la mall la capitală cu 200 km/h.

2. Autostrăzile, în ziua de azi, dat fiind constrângerile bugetare şi politicile fiscale restrânse ale fiecărei țări, precum şi costurile de realizare, nu sunt printre cele mai eficiente investiții în transport. De aceea, nimeni nu prea mai caută să investească în ele. Să caute oricine acum investitori privați să bage bani in IPP sau alte forme de asociere de capital, pe care să-i recupereze peste 20 de ani, să vedem dacă găseşte. Sunt căutate autostrăzile de către transportatori şi companii, din lipsă de altceva, dar, in tot cazul, ele trebuie conectate cu alte moduri de transport, intr-un masterplan, care să facă o legătură intermodală cu maritim, fluvial sau căi ferate, care ar creşte astfel eficiența pe tranzit de comerț internațional.

3. Planurile naționale de dezvoltare ale României au cuprins realizarea coridoarelor europene de transport cu fonduri europene (85%, fara TVA). Din păcate, coridoarele europene au plecat de la…interesul european (comerț Vest-Est) şi mai puțin de la cel românesc. De aceea, avem coridorul IV Nădlac-Constanța, finanțat cu prioritate din fonduri UE – nefinalizat încă pe tronsonul Piteşti-Sibiu şi încă câteva mici segmente – dar nu avem o autostradă Nord-Sud care să lege Muntenia de Moldova şi nici o alternativă care să lege Moldova de Transilvania.

4. Sacul de bani publici e limitat, nu le putem avea pe toate odată. Ca atare, este necesară concentrarea eforturilor, ceea ce nu s-a făcut până acum, s-au dat bani cu țârâita pe sute de proiecte majore, care trebuiau finalizate în 3 ani şi nu s-au finalizat nici în 10. Ineficient şi ineficace. Gradul de concentrare ar trebui să fie mult mai mare: maxim 5-10 proiecte majore pe un ciclu electoral. Nu 100. Dacă pornim de la ideea că n-avem spitale, n-avem interconectare gaz, electric, n-avem centrale electrice, n-avem autostrăzi, căi ferate, aeroporturi, metrou, stadioane şi ne apucăm de toate odată, fără să terminăm vreunul, atunci nici n-o să le avem. Deci, prioritizare la maxim. Nu înțeleg de ce A10 Sebeş-Cluj-Napoca a primit finanțare europeană şi de ce s-a făcut înainte de Sibiu-Piteşti sau Târgu-Mureş-Bacāu. A, sunt interese germane şi locale? Dar, poate nu mă interesează. Şi multe multe alte exemple.

5. Fondurile europene sunt, pe undeva, un mit. Fondurile europene nu sunt bani moca, ele vin cu o programare realizată de comun acord cu Comisia Europeană, mecanismele de finanțare şi implementare sunt unele birocratizate excesiv, determină o alocare inițială a resurselor naționale, generează deficit şi blochează fondurile publice interne de dezvoltare pe câțiva ani, până la rambursarea plăților de către Comisie.
Apoi, ele nu sunt suficiente pentru dezvoltare. Fondurile alocate României pentru 2014-2020 pentru infrastructura mare însumează 10 miliarde euro. Dar aici intră transport, energie, mediu etc. Ca idee, doar in energie necesarul de finanțare ar fi de câteva zeci de miliarde euro. Mai adăugăm 10 miliarde doar în transport, alte câteva miliarde mediu şi vedem că nu putem sta doar în fondurile UE. E necesară identificarea de noi surse de finanțare, interne sau externe, emisiune de obligațiuni sau împrumuturi, acorduri cu China sau Japonia, nu contează cu cine, dar parametrii macro permit şi trebuie făcute aceste investiții publice acum.

6. Legislația pentru autostrăzi este foarte restrictivă. Procedurile de achiziții publice care permit nenumărate contestații şi reluări de etape, exproprierile la tocmeală cu mafia imobiliară, acestea întârzie proiectele la nesfârşit. Autostrăzile se fac pe bucăți, că nu poate administra nimeni deodată sute de km de şantier. Deci, la 20 de tronsoane de lucrări, să ai sute de litigii şi sute de licitații cu contestații, este moartea pasiunii şi îngroparea proiectelor. Aşa ceva nu trebuie să existe. Deci, declararea proiectelor de interes național, sume şi plăți fixe de despăgubiri pentru exproprieri, proceduri simple de achiziții, transparente, fără contestații neîntemeiate, fără tribunale şi alte giumbuşlucuri avocățeşti. Unde e multă democrație, e şi multă birocrație şi implicit corupție. Vreți autostrăzi? Asta e rețeta.

7. Consorțiile câştigătoare să se angajeze cu cel puțin 75% din lucrări, să vină cu utilaje, ingineri şi muncitori. Autostrăzile nu se fac cu bani, se fac cu oameni. Care, cam lipsesc de pe şantiere. E lipsă de forță de muncă? Să aducă francezi şi italieni, ce-mi pasă, executat garanția şi la revedere, altul. Să nu mai permită subcontractări la companii de apartament ai directorilor CNAIR, cu 10 angajați, dintre care fiul şi nepoata acestuia şi care angajează zilieri.

8. Impactul de mediu al unei autostrăzi e mare. Si dacă economic nu se justifică azi, mâine se va justifica şi mai puțin, pentru că cresc costurile, presiunile de mediu sunt din ce în ce mai mari, fereastra de oportunitate se cam închide. Dacă e să alegem între căi-ferate rapide şi autostrăzi, s-ar putea să fie mai bine cu căi-ferate şi cu întreținerea drumurilor existente. Dar, pentru asta, trebuie să mai lucrăm la o viziune.

9. Ținând cont de cele menționate anterior, mai ales de necesitatea prioritizării obiectivelor de investiții, trebuie să facem o alegere rațională, prospectivă, dar care depinde de o viziune de dezvoltare.
Autostrăzi sau căi-ferate rapide? Nu sunt specialist să răspund la asta, văd şi eu însă o tendință. Inclusiv transportul şi logistica se schimbă. Automatizarea, transformarea tehnologică, pe fondul presiunilor schimbărilor climatice, s-ar putea să nu fie favorabile transportului rutier pe viitor. Va fi foarte scump să transporți marfa. Si trebuie să ținem cont, pentru că o autostradă sau o cale ferată rapidă alternativă ar fi o investiție pentru 100 de ani cel puțin. Discuția rămâne una deschisă, fără îndoială.

Cam asta e, pe scurt, povestea cu autostrăzi, aşa cum o văd eu, dezbărată de politicianism şi de frustrări individuale şi/sau electorale.