Războiul pentru resurse

O altfel de poveste a războiului: galiul, un metal din lista mineralelor critice, 96% din producția mondiala se realizeaza in China, 100% dependență de import pt SUA; semiconductorii GaAs pt telefonia 3G si 4G, stațiile 5G (plăcuțele GaN net mai eficiente pt 5G decat plăcuțele de siliciu), sateliți, lasere, aparatura medicala, radare militare, celule fotovoltaice, dispozitive optoelectronice s.a sunt cateva din aplicațiile industriale ale aliajelor din galiu.

Anul 2018, China asigura 60% din importul SUA, dar impune standarde mai dure de mediu la importul de bauxita, din care se separa galiul,

Anul 2019, ca parte a razboiului comercial, SUA impun taxe vamale la import din China, inclusiv galiu, 25%,

Anul 2021, pretul pe kg al galiului din China este cu 150% mai mare decat in 2019,
80% din productia Chinei e consumata intern, Huawei acapareaza piata globala 5G,
SUA mai importa in 2020 si 2021 sub 5% galiu din China, accesul SUA la acest metal scade, preturile cresc,

SUA cresc importurile de plăcuțe semiconductoare din Taiwan, pt a compensa blocajul de aprovizionare cu galiu. Criza de semiconductori afecteaza industriile din aval la nivel global: ICT, auto, aerospatial, militar samd.

Ucraina deține a 5a capacitate de producție de galiu la nivel mondial, dupa China, Germania (productie suspendata din 2016), Kazahstan (productie suspendata din 2013) si Coreea de Sud, prin rafinaria de alumina de la sud de Nikolaev, controlata de Rusal (a doua companie producătoare de aluminiu din lume, detinuta de magnatul rus Oleg Deripaska). Ucraina este in 2017 al treilea producator mondial de galiu. Glencore (Marc Rich) preia o parte din actiunile rafinariei de alumina.

Productia de galiu a Ucrainei este suspendata incepand cu 2019.

Anul 2022, Rusia invadeaza Ucraina,
se dau lupte grele in zona Herson-Nikolaev, galiul este pe linia frontului.

Tot 2022, SUA preseaza TSMC (Taiwan), cea mai mare companie de semiconductori din lume, sa deschidă o unitate de productie in SUA,

Pelosi, al treilea om in stat in SUA, viziteaza Taiwan, fara informarea Chinei, sfidand China, cea care considera Taiwan ca parte integranta a sa, fapt recunoscut de SUA. China initiaza exercitii militare ample in jurul insulei.

Războiul pentru resurse e in plina desfășurare.

Surse: USGS, 2022, diverse rapoarte

30 de ani de la Revoluție, un bilanț îngrijorător

După 30 de ani de la Revoluție, singura confirmare este că şi-au luat țara înapoi cei care au fost tot timpul la putere. O diversiune.

In rest, am avut parte doar de surogate, fără un proiect de țară, fără o grijă pentru cetățean, pentru tineri, pentru muncitori, pentru profesionişti sau pentru bătrâni. O țară vândută pe bucăți, hărțuită şi vânată din toate părțile, in care singurul proiect realizabil a depins de globalizare şi europenizare, aglutinarea într-un sos universal din care să nu se înțeleagă nimic şi care să nu ne mai expună vreunui risc, prin simpla uniformizare. Un proiect de dezrădăcinare, de fugă individuală sau de creare a insulelor urbane, în care fiecare se luptă doar pentru el, nu are un scop, exceptându-l pe cel material, nu are o identitate, un viitor, dar ştie şi e fericit că a scos capul undeva. Unde anume? Intr-o țară ca afară? Să fim serioşi. Oameni care se mint şi ne mint in continuare că e bine.

30 de ani de când a fost ucis cel care astăzi este preferat încă în toate sondajele de opinie care apreciază cel mai bun preşedinte al României. Și asta pentru că Ceauşescu a lăsat urme în societatea românească pe care toți ceilalți de după nu au reuşit să le şteargă cu totul. Dar şi pentru că ei înşişi nu au reuşit să lase propriile lor amprentele, decât foarte slabe. Unii pentru că n-au ştiut, unii pentru că n-au putut, iar alții pentru că au condus cu ură. O ură care ne macină şi astăzi, pentru care plătim ceas de ceas, an după an. În ’89, românii au strigat pentru libertate, împotriva lui Ceauşescu. Astăzi, mulți români nu mai gustă sentimentul libertății, pentru că libertatea care li se oferă e amară, plină de fiere.

A fost sau n-a fost revoluție, astăzi contează mai puțin. În numele celor care şi-au dat viața atunci, însă, Revoluția şi Libertatea meritau cultivate şi păstrate. Ceea ce contează e că nu reuşim să mai fim o națiune. Nu reuşim să ne adunăm în jurul unui proiect de țară şi al unui consens. Și asta pentru că scala valorilor este răsturnată, sunt promovați în funcții înalte idioții cu tupeu. La acest lucru nu ajută nici capitalismul, de care noi nu am avut parte, capital au avut doar cei care au devalizat statul de avuția lui, era firesc. Dar, ce s-a făcut cu el, unde a ajuns acel capital? S-a tocat aproape tot, pentru că atât au ştiut ei, să plătească taxe de protecție şi să toace bani fără folos. Dar şi pentru că, în ciuda aparenței democrației, ne conduc structuri care nu sunt controlate democratic, ne conduc indivizi care au agende personale sau străine de interesele românilor. Fără un țel comun, nu putem creşte nici în competitivitate economică, nu putem avea o politică externă coerentă şi care să atragă avantaje economice, nu putem câştiga nici încrederea partenerilor, nici respectul rivalilor.

In aceşti 30 de ani, lumea s-a schimbat. Globalizarea, sub impactul tehnologiei şi al modelului neoliberal, a creat noi premise şi noi provocări. Interdependențele între state sunt mult mai accentuate, fluxurile şi vitezele de transfer de comerț, investiții, capital şi date cresc. Națiunile însă nu au murit, cele puternice îşi impun propriile modele şi propriile ambiții de putere asupra altora, pentru că aşa este rostul de când e lumea. Toate marile puteri, globale sau regionale, îşi susțin propriile companii. Expansiunii coloniale prin forța militară şi comercială a marilor imperii i-a luat locul expansiunea neocolonială a marelui capital, uneori privat, alteori de stat, dar nu întrutotul rupt de legăturile sale statale. Nu trăim într-o lume ideală şi oricât ne-am dori, nu o putem răzbi de unii singuri. E mai bine să ai aliați decât să nu îi ai. Uniunea Europeană este astăzi o structură organizată pe model neoliberal, în care cei puternici, actori globali, statali, financiar- bancari, companii, dictează mersul. Înainte nu a fost aşa, dar aceasta e realitatea zilei. Dintr-un proiect win-win, a ajuns un joc cu sumă nulă, unii câştigă, alții pierd. România trebuie să lupte să îşi atragă avantaje pentru ea. Iar noi trimitem acolo fie nulități, fie indivizi pregătiți pentru o luptă care nu e a noastră, pentru un interes globalist. De ce ne trebuie apărarea interesului național, suveran? Pentru că odată cu cedarea unei părți din suveranitate, s-au pierdut şi pârghii de coeziune socială, de politică economică şi comercială. Iar globalizarea a creat şi pierzători de care nu se mai îngrijeşte nimeni: muncitori, pensionari, oameni care se agață de venituri de la o lună la alta şi pe care stânga social-democrată i-a trădat, cuplându-se la rândul ei la binefacerile aduse de marele capital. Cei năpăstuiți de dezindustrializare sau relocalizare, stagnarea veniturilor, migrație îşi caută sprijin în comunități şi în națiuni. De aceea, vedem o transmutare a electoratului tradițional de stânga, către dreapta conservatoare sau naționalistă, care câştigă tot mai mult teren şi care va dicta inclusiv forma de viitor a Uniunii Europene.

Creşterea inegalităților, pierderea unor piețe şi a unor industrii au creat o presiune asupra forței de muncă. In România, cu atât mai mult, venind după o perioadă de tranziție care a însemnat dezindustrializare, privatizare , restructurare, cu toate neajunsurile cauzate de hiperinflație, austeritate, stagnarea dezvoltării, demantelarea şi devalizarea statului.
Mare parte din forța de muncă a ales să muncescă in vestul Europei, pe salarii net mai mari decât ar fi putut s-o facă în țară. Deschiderea oferită de UE a prilejuit acest lucru. Pierderea structurală este totuşi imensă. Practic, în loc să se reducă decalajele regionale şi sociale, acestea se măresc. Nu poți avea convergență economică cu țările dezvoltate doar producând mult la o valoare adăugată mică şi cu un cost redus al forței de muncă. Chit că se produc pe lanțurile globale de valoare sau că se exportă materii prime sau produse finite. Importul de bunuri intermediare şi de produse de consum depăşeşte valoarea exporturilor, acumulând treptat datorii în creştere, publice şi private. Investițiile în inovare, în tehnologie şi cercetare-dezvoltare, atât publică cât şi privată, au ajuns la minime istorice şi asta spune tot. Cum am putea altfel să fim competitivi, să producem mai mult? Tot prin costul forței de muncă? E o iluzie. A patra revoluție industrială va face ca țările avansate să depăşească la competitivitate țările care se bazează pe costul forței de muncă, inclusiv în sectoarele low tech. Or, un salt calitativ al producției industriale, al construirii infrastructurii, al atragerii de tehnologie avansată nu se poate face in lipsa de personal calificat, de medici, profesori sau ingineri. Migrația forței de muncă este un dezastru pentru dezvoltarea României, în ciuda realizărilor în plan personal a celor plecați şi în ciuda remiterilor din veniturile realizate, dar care se vor subția în timp.

Avem, aşadar, un tablou mai degrabă pesimist decât optimist la 30 de ani de la Revoluție. Statul român nu mai are azi pârghii numeroase la dispoziție ca să mențină sau să refacă nişte echilibre demografice, sociale sau economice. Ca atare, recurge la a strânge cureaua celor rămaşi şi mizând pe o carte perdantă a neoliberalismului globalist. Nu o poate face însă pe cale democratică şi de aceea avem parte de mascarada politică pe care o vedem şi o trăim. După 30 ani, rămânem datori nu cu răspunsuri, nu cu atitudini revanşarde şi vânătoare de vrăjitoare, ci să arătăm că moartea celor căzuți pentru libertate a meritat întrutotul.

Atentatele din Sri Lanka asupra creștinilor

Să ne rugăm şi pentru creştinii ucişi în atacurile criminale şi stupide din SriLanka. Atacurile asupra creştinilor din întreaga lume s-au înmulțit. Si se pare că sunt din ce în ce mai mult vizate bisericile.

Nu trebuie însă ca în emoția colectivă creată de aceste atacuri sângeroase să ne lăsăm pradă urii şi deznădejdii. Le-am face în acest fel jocurile celor care asta urmăresc, ca lumea să cadă în deziluzie şi în conflict, fie de natură religioasă, etnică sau rasială. Să nu uităm că nu doar creştinii sunt victime ale acestui război absurd şi fără granițe aflat în desfăşurare. Sute de mii de sirieni, irakieni, yemeniți, libieni, nigerieni, milioane de oameni, femei, copii şi bătrâni, de toate religiile şi rasele, au fost ucişi în ultimii ani şi alte câteva milioane sunt cuprinşi de teama că oricând îşi pot pierde viața sau mai rău, că pot pierde pe cineva drag. Crima şi războiul nu au culori şi nici religie. Ele au un singur numitor comun, care este teroarea. Iar teroarea este folosită de unii oameni pentru a controla mințile şi masele de oameni, pentru a le împinge pe direcția pierderii rațiunii şi acumulării de dorințe resentimentare.

Cei care alimentează tot acest rău nu se găsesc pe scenă, ci stau mai degrabă ascunşi în spatele cortinei. Când auzim la ştiri că o grupare teroristă islamică de o facțiune sau alta se face vinovată sau revendică un atentat, trebuie să ne gândim la modul cum sunt finanțate aceste grupări aşa-zis teroriste, cui deservesc ele şi ce scop au. Este cel mai facil să acuzăm o întreagă religie, o comunitate sau o rasă pentru tot răul care există. Dar, cum spuneam, sforarii şi finanțatorii exact asta îşi doresc: să destabilizeze comunități, state şi să provoace conflicte.

Să ne amintim, aşadar, de unde au plecat aceste facțiuni islamiste, precum Statul Islamic, care nu a dispărut, se pare că s-a transformat şi acum poate cuprinde arii şi mai extinse decât părți din Orientul Mijlociu. Cine a avut interese ca Statul Islamic să capete forță şi să instituie teroarea? Şi, fie că sunt petrodolari în spate, fie că sunt cauze geopolitice regionale care împing înspre o astfel de desfăşurare, este clar că terenul pe care se extinde acest flagel nu cunoaşte granițe şi nu poate fi protejat cu mijloace tradiționale de apărare.

Nu în ultimul rând, vedem că Europa a vrut să stea deoparte de aceste probleme, să lase pe alții să se ocupe de ele, inclusiv atunci când devenise evident că multe probleme porneau chiar din sânul ei. Acum, Europa nu mai poate închide ochii, nu mai poate juca rolul ignorantului şi nici al victimei lipsite de apărare, ci trebuie să-şi asume şi să se implice acolo unde se află rădăcina acestui rău. Altfel, inclusiv Europa va fi cuprinsă de febra conflictului şi el poate degenera într-unul extrem, cum ar fi, de pildă, războiul religios. Inchiderea granițelor şi izolarea de tot ce se întâmplă în jur nu pot fi soluții fezabile, nici măcar pe termen scurt. Pe termen lung, va fi prea târziu, pentru că totul va arde în jur şi flăcările vor cuprinde negreşit zidurile cetății. E cazul ca Europa să se apuce de lucru, pentru că altfel, cum zice şi filmul, “winter is coming”.

Despre hidrele care separă azi România (I)

Forțele globalizării: neoliberalismul

 (Photo by Crinn Wolk)

Neoliberalismul, un concept totuși neclar definit, este o ideologie economică, promovată inițial de marii actori economici din SUA, susținută apoi și ”globalizată” de instituțiile financiare internaționale, care transpune legile economiei de piață în reguli și norme de bună guvernare ale statelor, încercând astfel să extragă economia de sub constrângerile societății. (Cornel Ban) Piața liberă este determinată să funcționeze deasupra politicului și a statului (redus la o formă minimală), fără să aibă și răspunderea asupra problemelor (eșecurilor) pe care le generează. Neoliberalismul globalist este definit ca și constituționalism orientat pe piețe (Richard Falk). Noul constituționalism al pieței este consecința politică a neoliberalismului, care urmăreşte înlocuirea actualei forme de guvernare statală, exercitată prin manifestarea suveranității statelor, cu o guvernare flexibilă ce ar rezulta din suveranitatea partajată intre diverşi actori, regionali, globali, statali, suprastatali şi privați.

Paradoxal, criza financiară din 2007-2008, care părea că va prăbuși întreaga schemă financiară ce decuplase economia fictivă a piețelor de cea reală, a dat un impuls şi mai mare forțelor globalizării. Schemele de relaxare cantitativă, sub impulsul dobânzii zero, au constituit bula de oxigen (si de speculă) a piețelor de capital, repercutate in mod ”pozitiv” asupra consumului privat şi creşterii economice. Ea nu avea cum să fie însă o creştere sănătoasă, sustenabilă, din moment ce niciunul dintre factorii care au condus la declanşarea crizei nu fusese vizat. A fost doar o măsură paleativă, care întârzia deznodământul. A arătat cât de dependente sunt instituțiile create prin sistemul financiar-bancar neoliberal de crearea de bani (datorie), o datorie care nu se vede în schimb în economia reală, în creșterea nivelului de trai a simplului angajat, a gospodăriilor cu venit mediu, ci doar în schema piramidală ai cărei beneficiari principali sunt finanțiștii cocoțați în vârful ierarhiei corporațiilor bancare și în încrengătura sistemului băncilor centrale, care nu au menirea de a proteja interesele statelor pe care le reprezintă, ci de a menține schema vie.

Piețele s-au salvat, economia însă, nu. Găurile căscate in sistemul financiar s-au repercutat asupra datoriei suverane a statelor, multe dintre acestea mergând spre faliment. Cum statele nu dau faliment, cei care au suportat costul crizei au fost persoanele cu venituri medii și mici, pierderile fiind socializate sub forma tăierilor de pensii și salarii, deposedări de proprietăți, căscându-se astfel prăpastia dintre săraci şi bogați. Criza financiară a fost doar un simptom al unei crize mai adânci a capitalismului. Modul de funcționare a piețelor este unul profund viciat, iar globalizarea nu face decât să transfere pe canalele specifice efectele negative ale pervertirii piețelor.

Care este concret dihotomia? Neoliberalismul nu este o doctrină politică, ci o ideologie economică (nu este o teorie sau o şcoală de gândire, cum a fost cea monetaristă sau cea keynesistă), este o convenție intre piețe şi state, care s-a impus exclusiv pe seama acumulărilor de capital şi a concentrării acestuia de către oligarhia corporatistă. El constă într-o serie de postulate, unele neverificate în teoria economică, ci experimentate practic (modelele de convergență), altele forțând teoriile economice clasice (așteptările raționale, opțiunea publică, oferta agregată), prin care se acordă prioritate funcționării piețelor, în detrimentul intereselor statelor şi ale societății. Pentru că funcționează normativ, pornind de la teoria ofertei agregate (susținerea investițiilor productive), neoliberalismul impune respectarea unor parametri macroeconomici (monetarism), în special a stabilității prețurilor, dar și a deficitului bugetar și disciplinei fiscale, reforme structurale, privatizare și liberalizare, având drept scop creșterea economică susținută, ignorând efectele dure pe care le pot avea reformele impuse sau măsurile de austeritate asupra societății, pe termen scurt și nivelului de trai, în general. Șomajul, reducerea veniturilor și a puterii de cumpărare, deși nu se datorau exclusiv măsurilor neoliberale adoptate, ci problemelor structurale ale economiilor, pe fondul deschiderii la piața globală, au fost amplificate în economiile emergente sau în cele aflate în tranziție. Măsurile de austeritate au crescut costul social al tranziției, făcându-l și mai greu de suportat de gospodăriile cu venituri mici, aflate la risc de sărăcie. Fondul Monetar Internațional a fost cel mai consecvent în a impune măsuri de austeritate statelor cărora le acorda susținere financiară.

Nu este prima dată când economicul încearcă să se sustragă de sub pălăria mai mare a politicului. Piața liberă, fie că vorbim de ea ca și concept utopic (Polanyi), fie doar ca mediu de manifestare a liberei inițiative și spațiu concurențial (Smith), pe lângă o alocare mai eficientă a resurselor și impulsul dat creșterii economice, și-a arătat întotdeauna limitele, generând eșecuri pentru societate (șomaj, inegalități sociale, sărăcie sau poluare). Atunci când aceste probleme se acutizau, societatea se manifesta reacționar împotriva forțelor pieței, având tendința de a le reașeza în cadrul constrângător al acesteia (Polanyi). Aceste mișcări politice reacționare au luat forme extremiste (comunismul, nazismul) sau democrate (social-democrația, creștin-democrația). (Cornel Ban) Acum, suntem în faza în care piața liberă, sub auspiciul neoliberalismului, încearcă să dea o lovitură decisivă ”anarhiei statelor”, prin impunerea ”anarhiei piețelor”, ca formă de guvernare globală, care să înlocuiască contractul social existent între cetățeni și statele suverane, precum și echilibrele de putere care se manifestă între ele.

Acest aspect este esențial pentru că avansarea spre noul constituționalism al pieței a bulversat ştiințele politice. Plaja pe care se întinde neoliberalismul este de la stânga la dreapta spectrului politic, partidele politice fiind în marea lor majoritate prinse prin formele de finanțare în încrengătura tripartită dintre stat, corporații și organizații internaționale (inclusiv ONG). De aceea, apare confuzia atunci când cei de stânga, socialişti, liberali sau democrați, văd în neoliberalism un model al dreptei, pe când dreapta conservatoare şi-ar dori menținerea actualului constituționalism al statelor suverane și vede în modelul neoliberal doar un instrument al adepților societății deschise de a-și impune agenda corectă politic, a progresismului egalitarist.

In fapt, lupta politică nu se mai dă intre stânga şi dreapta, ambele tabere sunt captive. Stânga ar vrea un stat al bunăstării care să aibă măcar minimul atribut al redistribuirii veniturilor, astfel încât să compenseze eşecurile pieței (inegalitățile sociale, sărăcia, degradarea mediului). Dreapta conservatoare şi-ar dori un stat care să protejeze identitatea, locurile de muncă, companiile, cultura şi patrimoniul local sau național, diluate de agresivitatea forțelor globalizării.

S-a ajuns astfel în etapa în care acest nou tip de constituționalism soft power face obiectul luptei ideologice ce se dă în democrațiile occidentale avansate, SUA şi Uniunea Europeană (la nivel de state), luptă purtată în mare măsură în mediile virtuale, dar transferată în viața politică și în acțiunea civică (#resist). Aceeaşi luptă are loc şi în SUA, în Franța, Germania, Marea Britanie, Italia, Polonia sau România. De aceea s-a întâmplat Brexit sau alegerea lui Trump, de aceea cresc forțele politice considerate iliberale (conservatoare) în statele Uniunii Europene. Făcând o mică paranteză, trebuie remarcat că este pentru prima dată când societatea românească este sincronizată perfect cu cea occidentală în privința luptelor ideologice care se poartă, la anvergura întregii societăți. Nu este însă consecința nivelului de dezvoltare al țării, ci exclusiv efectul globalizării.

La protestele din 2012 din România, avea rezonanță lozinca “Nu corporația face legislația”. Era un tip de reacție pe care il generase tocmai atitudinea mult prea intruzivă a pieței in guvernarea statului. In situația respectivă, pornind de la cazul Roşia Montană, trebuia trecută prin Parlament legea privind exploatarea aurului utilizând cianuri, la presiunea companiei exploatatoare. La reacția străzii, legea nu a trecut, nefiind însă clar ce interese s-au contrat în acel moment. În realitate, corporația face legislația de multe ori, ba mai mult, are şi puterea de a influența guvernarea statelor, politicile publice, de a numi şi schimba miniştri şi guverne. Este tipul de guvernare pe care puterile capitalului global, pornind din SUA, de pe Wall Street, Rezerva Federală si întreg sistemul financiar-bancar, sub protecția sistemului de securitate (deep state), având corespondenții lor din Canada, Uniunea Europeană, Japonia și alte mari puteri, doresc să il impună lumii ca ordine mondială. Unii neo-conservatori s-au opus, iar de aici, a izbucnit reacția contrarevoluționară.

Aşadar, bătălia politică în care este angrenată civilizația occidentală se dă între statalitate şi non-statalitate. Aceasta este principala mare luptă care separă România.